04/03/2015

232

Trebuie să-ți imaginezi în mine o nostalgie monstruoasă, care consumă ce numești ”lume” mult mai rapid decât îi poți pronunța definiția. De aceea scapă mereu, fuge mereu. Trebuie să întrezărești în mine un ”eu” care niciodată nu e de față. Coborât în iarbă, pe sub vânt, deasupra apelor verzi, ”eul” ăsta nu mai vede acum decât norii. Norii. 
De ce acest ”trebuie”, multiplicat și polisemantic? Stau mult în prag înainte să ies din casă. Parcă nu mi-ar veni să merg nicăieri. Timpul nu are chip pentru cei singuri, se arată numai rătăciților și risipiților, ca o garanție firavă a găsirii. Nu promite nimic, nu e nevoie. Chiar și cele mai repezi ape curg, totuși, pe cel mai stabil pământ. Pământul - straturi subțiri de memorie mută.
E de înțeles acum că singurătatea e singurătate pentru cineva
Lângă tine nu-mi lipsește nimic. E semn sigur că nu trebuie să caut mai departe ceea ce deja mi s-a dat. Din tot ce putem face, vom face doar câteva lucruri. Din tot ce ne putem spune, ne vom spune doar câteva cuvinte. Dar tot ce va fi posibil între noi cu noi - va fi fapt. Cu toate astea, fiecare dintre noi va continua să fie. Asta mă nelămurește și mă revoltă. Asta mă pune în mișcare, mă ia de pe prag și mă duce spre un anume departe. Asta îmi lasă nostalgiile să moară înfometate, mă readuce aici & acum de dedesubtul norilor și din ape și mă adună dintre pământuri.
Asta mă face să adopt posibilitățile, să le cresc, să le educ și să le las apoi libere. Mereu cu privirea spre ce e dincolo de ele, dincolo de ce putem face, de ce putem spune.
Un abis din care se înalță un chip. Chipul e frumos dar abisul e esențial.