05/03/2015

234

În tinereţile lui îndepărtate, Moşul nu fusese din cale-afară de senin. În visele lui apărea mereu, unduindu-se în vânt ascuţit, o holdă mohorâtă din care mânca o pâine neagră cu fiecare dimineaţă ce venea. Mai târziu călătorise pe mări întinse, de-a lungul şi de-a latul Oceanului, jefuind şi ucigând fără milă. La vremea zorilor bătrâneţii, se retrăsese la sânul munţilor, căutându-şi odihna ce nu venea prea lesne.
Voind să aibă un fiu, Inia Dinia şi Împăratul au mers în inima pădurii, slujind Moşului un an fără ca acesta să-i întrebe vreo vorbă. După ce anul s-a sfârşit, Moşul le-a cerut să-i facă mănăstire din aramă şi argint. Împăratul i-a împlinit cererea cu nădejdea unui urmaş. Zidirea mănăstirii a durat şapte ani întinşi, în sfârşitul cărora Inia Dinia a rămas grea. Bucuros peste poate, Împăratul s-a înfăţişat Moşului pentru mulţumire. Moşul îl sfătui pe Împărat să dea pe Fiul ce se va naşte, ucenic într-ale deosebirii gândurilor la şcoala sa din munţi. Iar Împăratul făgădui să facă întocmai.
Fiul de împărat se ridica prin înţelepciune până la soare şi înapoi. Împăratul, tatăl său, îl voia pe acesta mai-mare peste oştenii săi, mânuitor de sabie şi doveditor de vitejie. Dar Fiul, ce preluase toată bunătatea risipită a Moşului şi toată ştiinţa pe care acela n-o avusese în tinereţe, nădăjduia doar la comoara nevăzută a aflării tainelor din stele.
Se înfăţişă unul dintre ospeţele de biruinţă ale Împăratului şi ceru să plece în lumea mare. Îmboldit de lacrimi şi plin de rugăminţi, Împăratul stărui ca Fiul să nu plece. Acesta însă o ţinea una şi bună. Dacă văzu că nu-i cale pe care îndurarea să meargă, Împăratul îi dădu binecuvântare părintească şi cele trebuincioase unui drum îndelungat. Luându-şi desaga, Fiul se porni printre umbrele din afara împărăţiei, pe unde Moşul îi spusese să treacă netulburat către aşezările locuite de Cei Fără De Chip. O cale lungă umblă Fiul luminat până ce află poarta netrecută de picior omenesc, unde se îngemănează Cerul cu Pământul.
Ajuns într-un sfârşit la Maica Stelelor, Fiul de Împărat se miră nespus când văzu că însăşi mama sa era Zâna Celor De Sus şi ocrotitoarea mersului cinstitelor logostele. În puţină vreme, mirarea i se făcu tristeţe şi jale şi dor călător. Căci nu aflase în nicio ştiinţă din cele însemnate prin grele tomuri că ceea ce va căuta va fi de găsit la curţile din care a plecat. Pasămite, Fiul avea o sete pe care n-a potolit-o apa curată şi vie a înţelepciunii omeneşti. El ştia, din tainele Moşului, că trebuie să se petreacă încă mai departe.
Părăsise toate. Şi cuvintele scrise şi pe cele vorbite, ba încă şi gândurile neauzite şi se lăsă purtat înainte, acolo unde cuvintele-s neştiute şi gândurile negândite, unde întunericul e lumină şi lumina e ascunsă în necuprinsa genune.