06/03/2015

D. (i)

S-a întâmplat demult. Într-o după-amiază foarte călduroasă de septembrie. Școala nu începuse încă. Pe marele maidan dintre blocuri - loc de joacă sau de harță pentru noi, zecile de copii ai asfaltului - se scurgeau puținele umbre ale copacilor tineri. Eram în acea amiază doar trei băieți stând la umbră și plănuind aventuri și expediții prin zonele neumblate de la marginea cartierului. Nici unul nu aveam mai mult de 10-11 ani, lumea noastră se întindea de la lunca lacului Morii până la șina ruginită de tren dinspre Drumul Taberei și de la Fabrica de Lapte până la liziera pădurii Roșu. Pe jos - doar praful și sus, în nopțile de vară, stelele nesfârșite.
Stăteam, așadar, și desenam cu bețe în praf granițele cosmosului nostru. Radu zice ”am chef să fac 30 de ture de teren”. Mi se părea enorm. ”Hai, las-o, Radule” i-am zis, ”oi fi vreun Tarzan”. ”Vă provoc”, ne spune, ridicându-se. ”Cine face 30 de ture are dreptul la 100 de nuci verzi și cele mai coapte gutui din Curtea Dărâmată fără să ridice un deget”. Așa ceva era aproape de neimaginat. Trebuia să câștig neapărat. Bunica mi-ar fi făcut cele mai bune dulcețuri, m-ar fi mângâiat și nu m-ar mai fi întrebat despre notele de la școală. Jumătate de toamnă aș fi dus-o hai-hui nestingherit, eu și porumbeii de pe strada Floare Roșie. ”M-am băgat”, am hotărât pe loc, ”Luciane, tu nu?”. Al treilea nu vroia să rămână pe dinafară și a încuviințat și el.
Ne-am pus pe alergat. După 5 ture curgeau apele pe noi ca pe conductele de la stația de epurare. După încă 5 Lucian a abandonat fără jenă. Ne apropiam de al 20-lea ocol, eu și Radu - umăr la umăr. Nu vroiam de loc să mă las deși genunchii se îngreunau. La ocolul 26 m-am împiedicat de-o rădăcină ieșită la plimbare.
Am căzut cu genunchiul stâng pe o margine de bordură. Pentru o secundă am crezut că m-am lovit la cap, durerea m-a fulgerat scurt deasupra ochilor. N-am scos un sunet, nu mă puteam ridica, nu puteam face nimic. Doar stăteam prăvălit, era cald, incredibil de cald și mă simțeam ca sub o pătură fierbinte. Printre genele umede l-am văzut pe Radu trecând. Avea un tur în fața mea. Trebuia să mă ridic odată de acolo. 
Asta am făcut, laolaltă cu zeci de chinuri diferite. Parcă niciodată n-am simțit un așa puternic amestec de teamă, îndârjire, furie. Înverșunarea asta m-a făcut să urlu ca un sălbatic ultimele două ture. Durerea devenea și ea, în măsură sporită, mai intensă. Mă gândeam că atunci când o să mor, o să mă simt la fel, o să fac la fel, numai să înving. Ideea încăpățânată era să înving. Genunchiul nu arăta deloc normal, era năclăit în sânge și praf. Durerile se uneau într-una singură, ascuțită, parcă aveam o sabie înfiptă în picior. 
27, 28 - l-am ajuns pe Radu. 29 - am început să împing disperat pământul cu călcâiele, trebuia să câștig, trebuia să câștig. 30 - am avut câțiva pași mari înaintea lui. ”Gata! Bine! M-ai luat!”, l-am auzit pe Radu țipând asta și m-am prăbușit fără un strop de vlagă. Au venit amândoi lângă mine. ”Ești bine mă nebunule?” ”Sînt bine, Luciene.”
Am stat în fund pe pământ cu tricoul înfășurat în jurul genunchiului. Din alb s-a făcut aproape tot roșu. N-am zis un cuvânt. Ca să-mi mai treacă din usturime încercam să mă uit pieziș în soare. 
Apoi am avut o coajă enormă si umflată pe toată rotula care își schimba culoarea în fiecare zi. Într-o săptămână eram la școală, șchiopătând ca un câine lovit cu pietre.
100 de nuci verzi și 6 gutui când le-a venit vremea. Mai blânde decât mierea și arămii în dulceața dimineților de octombrie friguros.