16/03/2015

D. (j)

(fragment)

”- oare în grădină cum o fi?
  - sărim gardul și vedem.”


Câteodată îi auzeam prin suflet ierburile dese și înalte foșnind de-un verde închis, închis de tot, și astea erau momentele când ceream zeilor îngăduință să adorm la umbra pământului, să stau cu capul gol pe temelii și să-i visez inima pe viu, palpând cu o bătaie în plus de fiecare dată când își muta ochii de la mine. Dar îmi reveneam și alergam pe sub craniu ca un cal prin stepele Mongoliei de fiecare dată când îmi cerea să-i dezleg un nod. Ne-am întâlnit pe seară, ca întotdeauna. Amurgurile cu pielița de cerneală, piersici congelate și livide, prin crăpăturile cărora ne simțeam corpurile căutându-se oarbe - apusurile și înserările - unde rănile se astupau cu bucăți precise de veșnicie. N-am văzut la un colț de stradă, ca întotdeauna la o întretăiere. 
”Grădina cu cai” - în care luminile bulevardului se reflectau subțiate, cu gardurile de fier forjat dincolo de care vechimile strecurau ecouri în latul străzii. În îmbrățișare i-am sărutat umărul. ”Vino!”, într-o mie de cuvinte i-am zis, în toate limbile pe care le știam. M-a urmat cu ochii deschiși. Zeii mă cercetează cu invidie, asemenea privire nu se uită spre ei nicicând.
Gardul n-a fost înalt, ne-am afundat picioarele într-un pământ de catifea întunecată. În partea în care am sărit, zorile luau locul amurgului. Era cald acum și întineream la fiecare pas.



O mulțime de rândunele printre sălcii și miros înfundat de apă curgătoare. Caruselul colorat se vedea limpede spre malul spart de lumina dimineții. Căluții de lemn, nemișcați, se mirau cu ochi de cărbune, fără să-și strângă muțenia-n zgomot. Italianul scăpătat vorbea singur în limba lui, încercând să-și agațe deasupra intrării pânza pe care scria cu litere mari ”La Giocoleria di Serie”.
”Întreabă-l”, i-am zis, ”numai tu știi cuvintele Sudului, eu doar pe-ale Nordului.”
”- Cosa fanno due persone quando vengono insieme? 
  - Si costruiscono l’un l’altro. Ognuno su se stesso ed entrambi l’un l’altro.
  - Niente di più?
  - Niente di più.”
Italianul o privea cercetător. Dinspre Livada Domnească venea mireasma proaspătă a mugurilor de gutui și cireși. O țineam de mână cu sufletul, îmi simțea sângele zvâcnind, din tăcerile noastre săreau scântei ca din foc.
 ”- Restate ancora un po'.” Dar am plecat, era un alt drum care trebuia parcurs. La marginea râului ne-am întins pe pământul reavăn și negru. Am adormit, am visat rădăcini, ne-am trezit spre amiază cu gândurile și inimile așternute pe cer. Se făcuse încă și mai cald. Ostrovul minuscul se umpluse de lume pestriță. Setea ne-a adus la umbra teilor de lângă Fontin. Grădina cu cai se îmbia de răcoare. Am vorbit despre tot și despre nimic, ca de fiecare dată. Soarele se ascundea după plopii de la Sfântul Elefterie, ziua își cerea odihna ei. Lăutarii cu cobze jupuite se acopereau de răsunete prelungi. Strunele vâjâiau, chimvalele ascuțeau aerul serii și-l făceau mai rece. Mă uitam în ea și o vedeam în fiecare minut ca și cum era prima dată - uimirea se făcuse în mine o pasăre arzătoare. În vremea asta rîdeam, șopteam, mergeam, lucrurile firești se întindeau ușor în locul lor vechi. 
Pe la Cișmigiu ne-am aprins câte o țigară. Februarie se chircea înfrigurat sub streașina clădirii Arhivelor.