12/05/2015

301

În cele din urmă, totul e traductibil. Cuvintele sunt menite convergenței, fiecare indică incomplet spre sine și mare parte din abisul unuia se regăsește intact în abisul altuia. Ce interesează însă, ca schimbare neîncetată de formă a unei unice nebunii, sunt tăcerile. Ele premerg visul, centrul. Îl anunță și-l compun. E un vis, așa cum se vede din margini, care nu suportă categorii și substanțialitate. Desigur că un vis înconjurat de tăceri nu se poate numi decât poezie. Să presupunem apoi că adevărul e contrariul memoriei. Atunci toate lacurile și fântânile ar căpăta sens deplin pentru că adevărul e lumina unei viziuni mai mari. Dar perechile de contrarii plutesc pe deasupra lumii cu criterii mai puțin nervoase împiedicându-le picioarele.
Altfel, ar fi fost frumos să recunoaștem influența apăsătoare a soarelui asupra luminii, a neliniștii asupra pământului
și altele asemenea.