04/06/2015

302

Când ies din casă, las o lumină aprinsă pentru acel nimeni care-mi închipuie absența, care îmi trăiește prin cea mai mare parte din timp, care îmi dă nume singurătății. Cafeaua, masa, cafeaua pe masă, lumina fadă prin perdea, perdeaua, scaunul de lemn, lemnul, țigara - de fapt: tăcerea
tăcerea dintre toate astea ca o umbră albă a simplității. Apoi vine la rând ideea asta (și nu știu niciodată exact ce să fac cu ideile): pentru ce scriu toate astea? ca să uit sau ca să îmi amintesc? Dar nici nu mai contează când gândirea e, de fapt, compulsivă și tot siajul imaginației e un năvod sofisticat ce trage înspre sine orice fel de lumină. Adică orice mod al lucidității.