05/06/2015

305

Somnul ar trebui cartografiat într-o posibilă geografie a nuanțelor morții. Din care ar trebui să facă parte și viața, măcar atâta timp cât credem că a trăi intră firesc în matricea lui a muri încet
Singurătatea e o ucenică fidelă a umbrelor. Nimic pe străzi în nopțile de decembrie, totul statornic în după-amiezele de august. Să fiu prezent în lumina desfășurată a unei dimineți oarecare generează sinonimie în faptul absenței (atât de puțin, pe nedrept, examinat).
Fascinat de secrete, mă întorceam adesea în reverii corsare, în vise lucide care mă abăteau către insule ferite. Coacerea a însemnat mai ales adeverire. Acum realitatea însăși s-a scufundat ca să poată susține un arhipelag luminos.
Tăcerea purifică. Adică trece prin foc. Doar liniștea e un tăciune aprins, singurul rămas în cenușă, numai bun pentru descântece vindecătoare.
În camera asta în care dorm, cărțile închise sunt singurele care mai calmează o căutare intermitentă. Slăbită, e drept, de aproximări. Dacă le-aș deschide, întunericul din ele mi-ar pune nesfârșite piedici. 
Două fețe ale lui Apollo: luna și soarele - două lumini, două ramuri ale aceluiași arbore-zeu. ”Să nu guști din fructe”, mi s-a spus cândva, sunt mai amare decât pământul din care se trag. 
Trecerea în vară: narcoticul cel mai greu.