09/06/2015

306

Nu din frică, ci dintr-o nevoie greu de potolit, mă ghemuiesc cât pot de mult în adâncul oaselor, în vidul cald dintre celulele măduvei. Acolo nu se mai aud ecourile orașului. E doar o vibrație surdă: lumea se zbate lent, învelită în haine vechi chiar în fața pragului. În această ascundere, gândurile înfundate murmură la răstimpuri ca niște albine somnolente, abulice. Din neajunsuri va ieși cândva o miere plată și incoloră, cum ar fi să curgă chinuit dar sigur prin stupii nordului. Orbirea și entuziasmul - două maluri ale aceluiași lac neodihnit, închegat din descumpăniri continue: memoria. La temelia apelor e un mâl cosmogonic, o negură mată, neverosimil de consistentă, în care dorm toate lucrurile atinse și care nu mai pot fi iubite. Ca să înțeleg memoria îmi trebuie tăceri în care să ard fără să fiu consumat de flăcări. Nu sunt foarte departe de viață, doar că seamănă totul cu o furie fără urlet.