26/11/2017

afluențe 02

Am citit basme toată adolescența, constant și cu încântare. Nu mi-am dat seama decât foarte târziu că poveștile acelea simbolice și fantaste au început să se adune în șuvoi pe sub terenul subțire al conștiinței. Independent de cine credeam eu că sunt la anumite intervale, basmele mi-au format, de fapt, identitatea reală.
Tot așa cred că se întâmplă și între noi: lăsăm în ceilalți un imago subiectiv, vag. Fie că se leagă de un gest sau o emoție, e o fărâmă din noi în care se va concentra întreaga noastră ființă. Cred că o să rămân în amintirea unora ca un om bun sau rău?
E foarte probabil să nu mai rămână din mine decât felul în care mușc cu poftă dintr-o pâine proaspătă ori ticul de a mă scărpina în barbă imediat după ce-mi aprind țigara. Dar e o amintire a unei emoții vii, nesfârșit mai valoroasă decât o tonă de (pre)texte. Sau mai concis:
Ce pare marginal poate fi esențial, ca pare îndepărtat e de fapt pe aproape, ce este iminent s-a întâmplat deja. Acest ceva e altceva.
Iubim murind.
Mi se adâncesc ridurile, îmi albește părul, pielea se lasă. Nu voi mai fi niciodată ca azi, în fiecare zi pot spune asta cu aceeași liniște cu care îmi spun câteodată că voi muri. Amintirile se mineralizează în jurul câtorva evenimente. Puține, din ce în ce mai puține lucruri vor rămâne ale mele. O să rămână spre final unul singur: viața însăși, poate. Un singur fapt o să-mi umple memoria. O să am, deci, mintea unui copil. O inimă bătrână și mintea unui copil.
Pe măsură ce înaintez în vârstă, merg înapoi în sensuri, caut și sap tot mai adânc în propria copilărie.
Miez de zi lungit dintr-odată peste câmp în valuri de căldură. Doar o cicadă rătăcită mai țârâie de niciunde. Încă o gură de apă la pragul somnului, sprijinit de răscrucea ierbii cu un salcâm bătrân. Sub cerul gol, vântul e strâns în fus și pământul miroase a arșiță. Timpul întârzie să mai curgă, viața s-a atenuat. Amiaza începe să dea zilei adâncime. Liniște. Calm.
Da, asta înseamnă la origine cuvântul ”calm” - îndiguirea curgerii timpului de la mijlocul zilei. Latinescul ”cauma” este căldura soarelui la prânz, vara. E arșița din grecescul ”καῦμα”, răstimpul de încingere a atmosferei din inima amiezii.
Momentul când toate stau, răgazul pentru odihnă.
Să fiu ”calm” înseamnă să fiu în repaus față de greu-suportabil. Să mă așez. Și pentru că sunt la ”cumpăna zilei”, să cumpănesc. (Ceea ce nu e totuna cu ”a gândi”, firește).
Îmi închipui un om care, în căutarea elocvenței supreme, ar căuta în ascunzișurile limbii expresiile cele mai subtile, mai pline de miez. Nesatisfăcut de rezultat, acesta ar explora îndelung în rădăcinile cuvintelor, în înțelesurile cele mai vechi ale vorbelor, în limbile moarte, uitate, dispărute. Apoi nu i-ar mai rămâne decât să coboare în timp cât mai adânc și în perfecțiunile ultime ale retoricii. Ar găsi aici onomatopeele și interjecțiile primordiale, dovezile articulării dintâi ale limbajului. Sigur nu i-ar fi de ajuns. Ca să fie expresiv în manieră desăvârșită ar începe să șuiere ca vântul, să murmure ca marea, să zumzăie ca albinele și, până la urmă, să tacă definitiv ca formă absolută a elocinței.
Îmi amintesc evenimente care s-au întâmplat aievea dar o mulțime de detalii imposibile umplu de niciunde interstițiile amintirii. În rememorarea unui fapt apare mai cu seamă imaginația, funcția asta proiectivă, în parte nefericită, a minții. În cele din urmă nici nu mai e vorba de reamintire, cât de imaginarea unei alte vieți, paralele, pe care aș fi putut să o trăiesc undeva, cândva, nedeterminat, nespecificat.
Poate că e doar un efect al succesiunii, al gândirii secvențiale cu care suntem toți contaminați. Nu putem concepe un ”a fi” concret altfel decât ca o serie de fapte și stări, niciodată într-o distribuție paralelă.
Ceea ce e paralel perceptibilului ”a fi” în care suntem imersați e un ”altceva” ”într-un alt fel” ale cărui intersecții posibile cu realitatea familiară se numesc artă sau muzică sau poezie etc. Dar de ce n-ar fi, de pildă, muzica o dimensiune paralelă a lui ”a fi” și nu doar o simplă întretăiere de planuri. Un alt ”a fi”, altfel semnificat, într-un alt fel ordonat, la fel de straniu în microontologia sa precum halucinațiile sau lumea de apoi.
etc
Frânturme de proxifobie singularmantă - delfinitudini și texterminări abdomintale pentru cei care nu ajung la clandestinație. Plus catifeluritele imargini secundarnice ignoratate de retina gândului.
"The language of birds is very ancient, and like other ancient modes of speech, very elliptical; little is said, but much is meant and understood."
Gilbert White, scrisoarea XLIII, Selborne, 9 septembrie 1778, ”The Natural History of Selborne”,1789.
Suflam în cheița rotundă de plastic și baloanele de săpun începeau să plutească mai mari sau mai mărunte în stoluri transparente. Copiii rîdeau, săreau să le împungă cu degetul, vânau încântați micile sfere diafane.
Am mai suflat o dată și încă o dată, copiii se întreceau să le spargă, țipau fără oboseală.
Într-unul dintre baloane s-au reflectat o secundă copacii de pe stradă, doi nori, toată seara de vară, casele dimprejur, ferestrele deschise, perdelele albe, oamenii văzându-și de ale lor. Apoi totul s-a întunecat brusc și a dispărut când un deget minuscul s-a apropiat prea mult de universul acela efemer.
Amintește-ți, M., deocamdată nu ești altceva decât timp închegat. Pierzi timp, te pierzi pe tine, te pierzi în timp, n-ai timp, nu ești complet, nu ești precis, precizat. Până la urmă ”a fi” e ”a fi într-un vârtej”.
Dacă prin grație sau greață vei scoate capul cu tot cu privire în afara timpului, în acea uimire, M., și în acea tăcere sclipitoare vei adânci hiatusul reamintirii.
Trebuie să te scuture o moarte vecină ca să poți trăi de-adevăratelea.
cât de mult și ireversibil te poți pierde pe tine în densitatea aceea neagră a nostalgiei. o contemplare neputincioasă a glisării necesității peste posibilitate.
erodare până la dispariție și dincolo de ea. primele care își ies din canaturile vieții sunt oasele. ultimii - ochii. ce îți va mai rămâne când vei fi bătrân? nu vei mai fi niciunul dintre cei care ai fost în diferite vârste, în felurite locuri. amintește-ți că anxietatea nu este decât vertijul libertății, după cum spunea K.

să nu fiu liber doar ca să dispar. rostul meu ar fi, dimpotrivă, să apar.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire

Remarque : Seul un membre de ce blog est autorisé à enregistrer un commentaire.