27/11/2017

afluențe 03

Am ajuns la concluzia asta de om îmbătrânit - că e imposibil să-mi înțeleg libertatea dacă nu asum poziția de marginal.
Trebuie să descopăr singur civilizația, deja mă iau drept sălbatic. Atâta timp cât ”civilizația”, vorba lui Thoreau, nu face altceva decât să optimizeze locuințele uitând să-i îmbunătățească și pe locatari, e datorie să pun între ghilimele starea de fapt.
Îi admir pe marginali - familiarizați cu limita, își descarcă poverile în periferia temporară. Apoi, liberi, ei nu așteaptă. Pentru că știu toți unde e centrul, au un unic traseu, deci au un rost fără rest.
Mai întâi societatea vânătorilor. Nomazi desăvârșiți, poate fără frică, siguri pe aptitudini și deprinderi. Apoi comunitățile pastorale, transhumante, când animalele vin aproape, domesticite, îmblânzite. Fricile apar, se naște defensiva. Păstorii erau una cu turma, înghețau în fața prădătorilor. După care apariția agricultorilor, soi nou de ființe - legate de pământ, de vreme, de muncă. Oameni micșorați cu spaime mari, simțuri ascuțite și religii ample, elaborate, pe măsura temerii. La scurtă vreme - comercianții: bresle, schimburi, babilonie și război. Vechile instincte vânătorești reactivate vag, distorsionat, pervers. Idealul e acum bătut în monedă, sleit de puteri, epuizat, zeu muribund. Impulsul pastoral al visării e transferat în linii de profunzime către artă, literatură, platonism. În fine, noi, oamenii internetului, biți, fișiere, simulacre. Cu noi se sfârșesc instinctele, cu noi se acumulează toate anxietățile. Deșertăm în cloud-uri neputința, nu luăm nimic înapoi. Poate doar fantomele zeilor să ne bântuie nițel dezamăgirea. Dar ne trece(m) repede.
Nu e greu de observat că cei mai mulți termeni filosofici au avut inițial o semnificație cât se poate de practică, se refereau la lucruri sau le desemnau.
Altcumva stau lucrurile cu cuvintele din poezie, cred. Par să vină din reacția față de lucruri, nu de la lucrurile însele.
Să presupunem, de exemplu, că există doi poli ai seninătății: liniștea inimii ca marcă a bucuriei ingenue și învolburarea aceluiași organ mistic în cazul melancoliei (apogeul calm al tristeții). În cazul ăsta, filosofia poate fi cel mult fenomenologie (un fel de ariditate interesată de pajiști înverzite). Dar poezia poate mai mult. Mult mai mult. Substratul poetic al înțelegerii e ”khôra”, ”pântecul devenirii”, un ”ceva anume” care dă existență și spațiu temeliilor lumii în mine.
uite-ne cum
alergăm să prindem din urmă viața
uităm cum
ea ne împinge din umbră spre asta
absența e o imposibilitate. -
ce straniu că o experiență decisivă sfârșește într-o banalitate.
dar ce rămâne e un pumn de cenușă în care
se mai ascunde un bob de tăciune
încă aprins.
Iertarea e, probabil, cel mai terapeutic angajament pe care o persoană îl poate face. Dar definiția ei e o chestiune dintre cele mai dificile. Mai întâi ar fi înțelegerea (greșelii cu care am fost ofensați), apoi neacceptarea comportamentului care a generat ofensa. Iertăm înțelegând, deci iertarea nu e o simplă emoție ori o efuziune de afectivitate. Iertarea o face fiecare pentru el, în primul rând, ca să se poate mișca liber înainte, să nu fie ținut în loc de ranchiună, de resentiment, de răzbunare. Iertarea e eliberare, e per/donare, for/give(ness), este a da de la tine, a lăsa să fie, a nu te încărca.
Da, sunt aprinse luminile la etajul psihologic. Dar acțiunea se petrece mai sus, la nivelul rațiunii morale.
Două momente enigmatice:
- esența gândirii poetice a lui Pindar: măsura omului - în kosmos și dincolo de contingență. o tensiune pozitivă între conștiința limitei și solaritatea apollinică. înrudirea noastră cu zeii și, totuși, distanța de nedescris dintre noi și ei.
- momentul morții lui Hector (Iliada, 22, 295): atunci când eroul e departe de oameni și părăsit (chiar înșelat) de zei. față în față cu Ahile în cea din urmă clipă, privindu-și destinul în ochi, vorbindu-i. dar mai ales versul critic 296: ”și, dumerindu-se-atunci, el astfel în sine se plânse”. e o recunoaștere bruscă a limitei (spre diferență de Pindar, unde anamneza asta e continuă).
-fotografie de familie ieșită dintr-o memorie alterată -
O desime amorfă, un pântec inundat de crepuscul, deși lumina nu intră pe nicăieri. Înăuntru - celule invizibile , multe și dezordonate, lovindu-se moale unele de altele, formează magma caldă a acestei obscurități. Probabil o dorință sau un impuls ori poate doar o silință fără cap și coadă - un orice necesar pentru ieșirea din starea de nestare. Apoi, peste ani, tata e un tablou fix, incredibil de nemișcat, pe un perete afumat și jupuit, strălucirea din ochi scobită cu un cuțit de argint înmuiat în oțet. Și, ca oricine în orice portret - surd.
Mama, pe balcon, mâncând caise, înșirând sâmburii frumoși, cu grijă, pe balustrada albă.
Sora mea, sora mea cu părul lung, atât de lung pe cât e drumul de oriunde până la marginea pământului. Ea singură îmi acoperă frigul și foamea cu palmele mici, pe care a desenat stele cu pixul. În această imagine de grup e ceva ce lipsește sau ceva e prea mult. Căci nu-mi văd locul ocupat.
el era în vacanță.
în satul acela de câmpie
felinarele de pe ulițe se stingeau la
miezul nopții singure, neatinse. poate că
oboseau și ele de atâta singurătate. iar el
ieșea nopțile să fumeze pe prispă, uneori mai
făcea câțiva pași. se plimba până în capătul străzii
și înapoi. dar atunci, în noaptea aceea, a mers, a tot mers
întunericul nopții se făcea tot mai rece, era o apă alături, se ducea
pe lângă apă întruna. nu se oprea, nu avea de ce, nu avea
unde, nu avea cum. salcâmii nu-și tremurau frunzele,
nicio pasăre, niciun greier. praful de pe drum
adormise. el se ducea înainte, absent. dar
un întuneric mai mare, ca un pământ încă
neumblat, îl încetinea. și a stat. asculta.
închisese ochii și asculta. de undeva
de aproape se făcea lumină.

Nu pot fi expert în nimic. Eu în fiecare dimineață sunt începător. Memoria îmi funcționează diferit de cum mă așteptam - fiecare informație e nouă, chiar dacă am mai avut de a face cu ea. Lucrurile, gândurile, întâmplările, trăirile etc nu sunt niciodată la fel, niciodată monotone. Nimic nu se repetă.
Cu toate astea, un imens și silențios adevăr, mereu același, la întemeierea tuturor.
nu mai știu câți ani aveam. puțini, oricum. mă suiam în copaci oriunde vedeam cuiburi și puneam firimituri de pâine pentru păsări. într-o zi am găsit un ou într-unul dintre cuiburi. oul ăsta era atât de alb și de frumos, perfect, transparent. nu-mi puteam muta privirea. am cedat unei neguroase ispite și l-am luat de acolo. dar nu aveam unde să-l pun, așa că l-am băgat în gură.
coboram cu mare, mare atenție. dar mi-a alunecat un pic piciorul, m-am speriat o clipă, oul s-a spart imediat în gura mea. am vrut să scuip dar nu prea mai aveam ce. mi se uscase gura instantaneu.
m-am culcat la baza trunchiului, ghemuit. mă durea burta, mă ustura pe gât. cred că am leșinat pentru că am avut un soi de vis derulat în viteză: stomacului meu îi crescuseră aripi, se ridica în capul pieptului, voia să iasă. am dat să țip și printre buze mi-au ieșit vârfurile aripilor. m-am trezit - de atunci până acum și încă mă mai trezesc. metaforic, nu știu ce înseamnă treaba asta. dar la modul propriu am în mine o pasăre neliniștită. dacă n-am fost cuminte.. asta e - nu mi-a plăcut atunci să stau în casă și să-mi fac temele..
chestiunea e că pasărea asta n-are altă treabă decât să dorească în locul meu pe ascuns, să viseze în locul meu câteodată, să-mi umple capul cu triluri deseori. dar m-am învățat cine și cum - eu sau ea - se plimbă prin lume, nu-i așa de grav schizomorfismul. pardon, biografia.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire

Remarque : Seul un membre de ce blog est autorisé à enregistrer un commentaire.