02/12/2018

afluențe 05


De multe ori se întâmplă să fii martorul unei întâmplări despre care nu-ți dai seama dacă se petrece în tine sau în afara ta. Sunt acele micro-evenimente firești dar stranii la o privire mai atentă: o vrabie privind în gol, un gândac plutind calm pe luciul unei bălți, momentul exact în care un măr putred cade din pom, o briză de parfum într-un loc perfect pustiu. O senzație evanescentă că lumea asta are un dublu cu care se intersectează involuntar. Ce separă cele două lumi trebuie să fie o substanță onirică, ceva ca o irealitate acvatică, precum în fotografia Susannei Majuri, ceva ca o țesătură incoloră din fire dense de posibilitate. Iar identitatea ta, care nu e decât o poveste continuu spusă, își va rezuma subit tempoul la un andante uimit. Nici nu ai când să te sperii. Sperietura vine cu primul gând gândit și nu te mai lasă cuminte decât la următoarea transparență întâmplată. Și respiri sacadat, de la un salt la altul, printre momentele astea bizare.
”adormisem cu fereastra deschisă. m-au trezit cicadele cu susurul lor metalic. a fost un minut în care, între veghe și neant, m-am simțit privit prin ochiul ferestrei de un zeu necunoscut și abrupt. strâns în unghiul îngust al unei camere ce se micșora, am alunecat pentru un moment într-o amnezie viermuitoare. a fost un kairos frenetic și concentric, lărgindu-și meticulos pântecul haotic. dar eu știam un truc de la un fost pușcăriaș: trebuia să-mi aprind o țigară cu ochii închiși. etc etc”
acel moment imperceptibil când
descoperi că lucrurile din jur și oamenii și timpul și tot
și-au pierdut greutatea de o vreme bună și au început să se transforme nu în răspunsuri cum te așteptai ci în mici vârtejuri obscure fără gravitație iar avânturile și obsesiile și revoltele pe care le cunoști foarte bine dar pe care nu le mai asculți se vor scurge în pământ printre riduri doar ca să rămână în locul lor o linie subțire luminoasă fragilă al cărei nume nu-i dintre cele știute
îmi amintesc
leagănele de tablă în formă de bărcuțe ruginite și sparte din loc în loc știam câinii de pe zece străzi și zarzării din curtea unui moșneag cu pălărie decolorată și ferestrele cu canaturi de lemn tare curtea școlii cu plopii de acolo biblioteca de lângă piață cu sute și mii de cărți dar eu nu citeam decât despre pirați și rătăcitori până târziu până când am devenit unul dintre ei
simțul orientării -
o funcție pe cale de dispariție.
dacă percepția spațiului se schimbă, laolaltă cu cea a timpului, asta ori înseamnă că virtualul preschimbă experiența realității, ori semnificația lui ”a fi în mișcare” se dispensează de coordonate. oricum ar fi, deplasarea de la A la B se debilizează. suntem mereu pe drumuri dar stând pe loc.
privește cu atenție capătul lumii se spune că acolo nu mai poți simți nimic e doar o legendă de fapt abia acolo dai de rădăcina tuturor sentimentelor spaima că se va sfârși teama că nu se va sfârși aversul și reversul aceleiași monede de plumb după care un val imens apocaliptic eshatonul și catastrofa un val aproape absolut își va cere plata tu dă-i sângele și carnea ta și rămâi calm însuți întoarce-te la ai tăi privește-i vorbește-le spune-le simplu nu v-ați născut deci nu veți muri
un geam spart, bâzîitul unor muște într-o scară de bloc, lifturile care miros a gunoi - repulsii mărunte fără de care mi-aș închipui greu rostul ploilor la periferie.
apoi vin la rând nostalgiile minuscule, ca niște găuri negre de anonimitate care înghit zilele și
nu mai lasă din ele decât mirosul de cafea sau lătratul îndepărtat al unui câine. dar în lipsa lor, oricâte nimicuri ai mai găsi că sparg ființa, nu ai înțelege frica, marea frică a nimicului. cea care crește în fiecare silabă câte un ocean de tăcere asurzitoare.
Acel moment
când ești într-un autobuz aglomerat care tocmai trece pe lângă un cimitir și dintr-odată un țigănuș măiastru pune acordeonul la treabă împingându-i burduful cârpit și alunecând degetele murdare pe clapete lasă printre noi o brumă de buenos aires așa că lumea tocmai zâmbește nostalgic când eu închid ochii iar cele două bătrâne de lângă mine cu sporovăială ușor îngrijorată au printre cuvinte o sete de viață ce intră în mine și mă face umil și desăvârșit apoi le mulțumesc în gând deschid ochii e soare
”Speranță” e un sinonim pentru ”răbdare”. Pentru că speranța nu e doar opusul disperării. De multe ori nici nu e în relație de opoziție cu deznădejdea. Coborînd pe o potecă etimologică, descoperim că speranța e o stare de așteptare pozitivă, indo-europeanul *speH- însemnând situația în care lucrurile s-au potrivit bine într-un final. Duce cu gândul spre o stare de certitudine a unui sfârșit bun.
Este, pe de altă parte, o legătură mai strânsă între ”disperare” și ”exasperare”, între pierderea controlului și iritabilitate. Analog, există o diferență bine conturată între ”speranță” și ”iluzie”, adică între starea de proiect și simplista fantasmare neproductivă.
Cred că e nevoie de înțelepciune pentru a ști să speri, tot așa cum numai un suflet necopt poate dispera.
”Lumea asta-i cum o vezi și cealaltă cum o crezi”.
.
Mi-a plăcut vorba asta, nu știu de unde e și cine a spus-o. Nu știu nici măcar dacă expresia e cea exactă, cert e că mi-a plăcut și îmi place și acum.
Greu să explic de ce în câteva cuvinte. Inițial, mi-a trecut prin minte că poate fi cu ușurință ”spartă” în două logici diferite - vederea (percepția) și credința. Am mizat pe distincția asta și am lăsat gândurile să se rostogolească. Am coborît și eu după ele și am avut această mică descoperire, la care țin foarte mult și pe care vreau s-o împărtășesc, că aici, în lumea care ne-a fost dată, percepția este esențială. Și când zic ”esențială” chiar folosesc uzul de profunzime al cuvântului.
E posibil, sigur că da, să operăm în lume cu echivalența percepție = cunoaștere. Dar, mai mult decât atât, o atare egalitate de sens se prelungește dincolo de fizicalism, de materialism. Nu despre virtuțile empirismului e vorba în cele din urmă, ci de privilegierea imaginației. Pentru că, da, înaintea și în dreptul percepției găsim, netulburată mergând spre adevăr, Imaginația.