03/12/2018

afluențe 06


poezie & filosofie
dintotdeauna mi-a fost ușor să spun că presocraticii, de exemplu, sunt la fel de conectați la poeticitate precum tragicii. uneori am impresia asta și despre Platon - în Phaidon, de pildă. sau în Timaios. mai ales în Timaios. poate că filosofii modernității nu sunt la fel de flexibili în căutările lor. deși nu văd de ce ”Etica” lui Spinoza n-ar fi considerat un poem filosofic. în fine..
dacă mă încăpățânez să văd în gândirea filosofică exclusiv raționalitate, voi pierde, sunt convins, ocazii nebănuite pentru reflecția sapiențială cu care se însărcinează filosofia.
theoria & praxis
anxietatea și depresia sunt, probabil, cele mai des întâlnite probleme ale omului de azi. sunt aproape convins că astea două greutăți îl împovărează mai ales pe cel care caută fericirea în mod direct, adică fără proba sacrificiului.
e știut deja prin unele cercuri că nu putem dori ce nu revendică sacrificiu. cu cât e renunțarea mai dură, cu atât obiectul dorinței e mai înalt.
până la urmă e un truism: mă am numai în măsura în care mă dau. orice altceva e jumătate de măsură sau narcisism. narcisismul se intensifică atunci când neîncrederea în comunitate devine regulă - percepția că societatea alunecă spre eșec, de pildă. .. ș.a.m.d.
Era o tânără lângă mine, în autobuzul 336. Stăteam amândoi în picioare, aproape de prima ușă. O aud la un moment dat: ”nu mai văd” ”nu mai văd”. Ridic ochii din carte și mă uit la ea. Umfla disperată orbitele spre bulevardul Elisabeta și repeta cu o îngrijorare obsedantă ”nu mai văd” ”nu mai văd” ”nu mai văd”. ”Vă simțiți bine?”, o întreb. ”Nu mai văd”, îmi răspunde. I-am propus să coboare la prima, că o voi însoți, voi chema un doctor, ceva. A fost de acord. Am luat-o de braț și am coborât. Și coboram, tot coboram, coboram și am ajuns în fața unei uși făcute din grilaj metalic vopsit în roșu. Lângă ușă un câine - fălci monstruoase, blană cu păr scurt. Câinele ăsta somnolent a căscat și în gura lui enormă am recunoscut cu ușurință trei rânduri de măsele. Fata m-a întrebat unde suntem, de ce e așa de cald. Îmi zâmbeam încurcat, nu știam ce să-i spun. Părea să fim pe lângă Cișmigiu dar eram la porțile Hadesului. Tânăra s-a așezat pe caldarâm, ”am obosit”, îmi zice. Eu mă tot chinuiam să sun la Salvare, nu aveam semnal, începusem să mă îngrijorez. Îi spuneam că va fi bine, ”va fi bine”, așa îi spuneam. Cineva m-a tras de umăr înapoi. ”Fă-mi puțin loc, te rog”, era o voce fermă dar calmă. Era un domn de la ambulanță. ”De când nu mai are puls?”. ”A leșinat în autobuz domnișoara”, am auzit pe altcineva, vreun călător martor. Am vrut să zic că nu, nu-i chiar așa. Dar am început să plâng. Și e ciudat, că eu nu pot să plâng, n-am mai plâns de ani de zile.
theoria & praxis
ceea ce visăm și ceea ce trăim reflectă o consonanță. de fapt, la o privire mai atentă, chiar o echivalență. nu prea sunt motive pentru a trimite visul exclusiv în regim nocturn. proiecțiile, fantasmele, simbolismul cu care ne încărcăm biografiile. e atâta vis încât rămășițele de ”concret” devin neglijabile deseori.
theoria & praxis
”curiozitate” și ”cură” sunt cuvinte înrudite etimologic. prin urmare, dacă voi practica (cum am făcut și până acum) curiozitatea ca pe o virtute, voi fi în stare să-i observ efectele terapeutice. asupra cărora n-am, oricum, nicio îndoială.
nu prea există motive pentru care curiozitatea să fie stigmatizată. suferim mai des de ”prea puțin” decât de ”prea mult”. n-are sens să ne protejăm percepția. ea ne-a fost dată pentru antrenarea discernerii. curiozitatea dinamizează puterea de judecată, e atitudinea care pregătește discernământul.
- θηρεπωδός -
”îmblânzitor de fiare sălbatice”.
așa se mai numește filosoful în unele lexicoane vechi. să dăm credit acestor de-plasați ex-centrici care sunt filosofii. pentru că-s, printre altele, preocupați cu schimbarea dispoziției animalice într-una eroică. ceea ce niciodată n-a fost lucru ușor. răbdare, metodă, devoțiune, sens - noțiuni din ce în ce mai perimate. dar fără de care suntem cu desăvârșire absenți din propria noastră prezență.
Obloanele de lemn cariat vopsite stângaci într-un albastru fad erau închise. În dreptul lor, o cutie mică le bloca deschiderea. M-am uitat în cutie, oricine ar fi făcut-o. Înăuntru - niște ochelari. O lentilă era crăpată așa că i-am recunoscut imediat: erau ai bătrânului care locuia acolo. Pe când eram copil el tot bătrân era, tot mereu prin curte, avea o mică livadă. În ultimii ani l-or fi ajuns oboselile, stătea mult la mica lui masă verde din fața cerdacului, fuma dintr-o pipă arhaică. Am înțeles. Am dat roată prin curte - toate merele erau căzute, neculese. Piersicile la fel, putrezite printre buruieni. Umbra fagului dinspre uliță părea mai deasă. Am închis poarta, am tras ivărul de fier și am pornit pe-o năucitoare căldură spre cimitir în nădejdea că-i voi găsi crucea. Luasem ochelarii să i-i duc, să-i aibă aproape. Tot mergând, i-am pus la ochi. M-am oprit, era de necrezut. Atât de multă lumină nu mai văzusem nicicând. Dar nu era atât lumina, cât ceea ce părea să fie la doar trei pași în fața mea - ceva foarte asemănător unei uiwgfuqefbijedwbfu3wrytgvbsk75end901lkasdffbbbbbbb
Înainte de a crește în expresia ce-i este rezervată, orice sâmbure de relație e fertilizat în pământul negru al unei tulburări.
Acel moment când
ai senzația că ești undeva, la capătul lumii cunoscute, dar tot vrei să știi tot ce se poate ști despre ai tăi. Însă oricâte știri oribile vei parcurge despre decădere, despre nepăsare, despre vanitate și altele asemenea, tot nu te poți abține să nu citești de fapt mereu printre rânduri, pe sub ele și pe deasupra lor, căutând acel ceva imperisabil, luminos și nemișcat care îți îngăduie tristețea în orice entuziasm sau vigilența în orice uimire. Pentru că, fiind aceleași știri de pe timpul lui Pericles ori Augustus, ele nu sunt noutăți. Sunt doar știri, iar știrile nu par interesante.