04/12/2018

afluențe 07


Ați observat și voi -
din când în când diferențele sociale se accentuează. Acestea sunt așa-zisele ”momente de criză”. Inegalitățile există oricum, ele sunt inerente oricărei comunități. În crizele economice se adâncește despărțitura dintre săraci și bogați. În crizele politice se mărește distanța dintre o facțiune și alta. Crizele sunt bune pentru că decantează starea de fapt, fac ordine în potențialități, ierarhizează actualizările etc. Probabil că principiul după care se cern lucrurile e unul utilitarist, nu știu.
Conservatori sau progresiști, cu toții caută să înțeleagă ordinea socială privind și pe verticală spre mișcările armonice mai largi ale Ideilor vecine cu eternitatea. Legile oamenilor tind să imite legile kosmosului, dacă ținem seama de principiul Dreptății. De aceea momentele de criză sunt inevitabile: exprimându-se prin mișcare, acest univers (social sau de mai sus) nu poate evolua altfel decât trecând de la un moment la altul. Asta implică selecție, judecată, separare, distingere, deslușire. Adică exact ce înseamnă ”krisis” la origine.
Am vrea să facem și pe Pământ așa cum este în Cer. E doar un stadiu de viziune, firește, dar fără această esențială etapă de întemeiere suntem cu totul pierduți. Într-un mare fel, Împărăția Cerurilor este adevăratul stat paralel.
Doamna B. e singură.
Ea și o pisică bătrână, amândouă așteaptă acum ploaia. Știți cum e cu ploaia: niciodată nu pare să plouă destul. Amândouă ațipesc la prânz, amândouă visează. Poate că uneori își visează una alteia visele. Singurătatea asta e ca un spital în care toate zilele de demult stau și așteaptă vizite. Iar doamna B. e răbdătoare cu ele. Le duce de mâncare, le citește ziarul. Doamna B. e încordată cu oamenii. ”Pentru oameni ar fi trebuit să se facă un manual”, îmi spune. Eu doar zâmbesc. Sunt prea tânăr ori poate neputincios. Dacă aș îmbrățișa-o, ar întineri 50 de ani dar dispare mereu înainte de ultima propoziție. Nu spune niciodată ”la revedere”. Sigur nu crede în asta. Mă gândeam la ea, la doamna B., autobuzul era gol, țineam cărțile strâns. Cărțile sunt singurătăți devenite materie. Le închizi, le deschizi, le ridici, le pui în raft. Singurătatea scriitorului e acolo, între coperți, în lumea largă. Dar doamna B. n-a scris nimic și nici n-o să scrie. Singurătatea ei e ca ploaia, știți deja cum e cu ploaia: niciodată nu pare să fie îndeajuns.
Dar dacă e adevărat ce se spune,
că în ultima clipă a vieții retrăim întreaga existență,
și asta e exact ce ni se întâmplă acum? Ar însemna că ultima clipă e de fapt penultima.
Paradoxal, mereu penultima.
Ceilalți nu te văd,
ei te inventează și apoi te doresc sau te lasă în urmă.
Dar tu fii liniștit, într-o lume în care nu există decât suferință și logică nu ai nimic de pierdut.
Mai sus nimic,
e firesc să fie așa. Aici
limita urcușului e să stai cu sufletul la gură, cel mult atent cum se suie din tartarul viscerelor spre dinții strânși, zdrobind mecanic pânda cu care ești gata să-ți iei rația de zbor. Dar știi și tu că nu ești făcut pentru zbor, e doar un alt cuvânt pentru vis, care e doar un alt cuvânt pentru puțin, care e doar un alt cuvânt pentru tot. Însă când ți se dă totul, ți se ia totul. E ceea ce se întâmplă în fiecare secundă. De asta ești nevoit să lupți pentru ce scapă timpului printre fire când țesătura lui se rărește - pentru că nu știi ce să faci cu răul, altfel te-ai mântui. Dar tu încă mai crezi în trecere.
Guido Montana a călătorit 11.000 de kilometri ca să vadă un lac despre care se spunea, ca într-o legendă, că are proprietăți vindecătoare. Când a ajuns acolo a fost un pic dezamăgit. Lacul cu pricina semăna foarte tare cu unul la fel de banal de lângă orașul lui.
Cum să vrei lucruri diferite când toate sunt aceleași, la fel, mereu?
Sau poate nu-i asta morala..
Să zicem că cineva poate fi un intelectual fin dar și un ignorant în același timp. E posibil? Sunt sigur că da. Erudiția și retorica de efect nu vor reuși să spele un caracter mizerabil. Istoria e plină de exemple și va fi întotdeauna. E o chestiune de morală. Sau specializarea continuă și fără rest într-un domeniu anume de cercetare poate lăsa în off-side înțelegerea întregului. E ceva ce ține de gestionarea cunoașterii. Sau un super cerebral manifestă insensibilitate ori prost gust etc.
Dar cea mai grea suferință pentru omul care se vrea inteligent e radicalismul care duce la închistare, lipsa deschiderii care duce la imposibilitatea dialogului, dogmatismul care mineralizează palpitația inițială. Orice ”ism” duce cu sine un pericol de uscăciune și moarte. Exclusivul e o categorie incompatibilă cu inteligența. Credințele noastre, dacă sunt, sunt vii și ar trebui să rămână astfel. Ce vreau să spun eu aici e că am întâlnit mulți proști printre oameni deștepți.
Nu găsesc un roșu ca roșul lui Luchian. Roșul e o culoare nervoasă, imposibilă, iritantă. Dar roșul lui Luchian e altfel - pare static, contrastant cu orice așteptare, contemplativ. Nu are precaritatea roșului vocal, nu se conumă în nimic strident, în nimic debil. Dacă mă uit mai bine pot recunoaște culoarea inimii.
prima tristețe a cuiva poate fi și ultima.
iar între cele două momente
o viață întreagă,
dar a nimănui, îl scurge prin timp.
poezie & filosofie
de fiecare dată când citesc poezie am senzația limpede a unei confesiuni. e tot ce pot citi, de fapt, într-un poem - confesiunea aceluia care temporar se numește ”autor”.
ceva care de aproape aduce cu pâinea proaspătă și caldă: cuvântul. în cuvânt - ceva care aduce cu umbra întregului din orice fragment. în întreg - ceva asemănător scobiturii săpate în mine de tristețe: cu cât mai adâncă, cu atât mai multă bucurie poate să încapă acolo.
dar și tristețea și bucuria, răscolirea, furia, vigilența și toate celelalte.. ..dacă nu sunt conjuncturale, abia atunci sunt reale.