05/12/2018

afluențe 08


Poveste byzantină pre grai fanariot diortisită:
”Grădina Edenului fusese lăsată în paragină de când părechea cea dintâiu surghiunitu-s-a în afară cu glasuri îndârjite de trâmbiță serafică și chimval arhanghelesc. Dumnedzeul cel mare și răzleț nu mai trecuse nici domnia sa pe acolo. Astfel, nește îngeri mai tineri și mai neștiutori, cotrobăind pren cămările kosmosului, găsiră astă minunată și duhovnicească livadă. Se apucară, cu heruvimică voinicie, să răscolească pre la rădăcina florilor umbroase după adamantine pomeniri. Curioși peste poate, cum le stă bine unor minunate arătări, doreau să afle ce-i cu părăsitul loc. Un gând negândit, luminat de dincolo de lumină, le-a vorbit în fără-de-limbă și le-a limpezit așezarea-ntrebării: era pierdutul Rai.
Adamul și Eva lui se desfătau nesfârșit de extazele eternelor vuiete de har. Pentru ei nu mai avea rost rânduit dumbrava Începutului. Evgheniții îngeri au priceput și, jucându-se înțelept, căutau cu liniștea ceva suveniruri. Din rugina ce-au găsit și-au făcut podoabe pe la cereștile lor case, care din Deal, care din Vale. Iar din vechiul și sfințitul mucegai ce-l scoseseră din uitare, au zugrăvit un chip grozav, depus acum la marginea lumii:
v i s u l p e n e d o r m i t e.”
Tensiunea semanticii.
Azi nu seamănă cu ieri. Dar asta nu o mai poate spune decât cel care găseşte timp să privească înăuntrul nuanţelor zilelor. Similar, niciun cuvânt nu exprimă aceeaşi realitate ca un altul. La rigoarea marelui joc al limbii pe care o vorbim, nu există sinonimie.
Gramatica e închisă într-un sistem fix. Nu sunt convins că sintaxa cunoaște evoluție. Are aceeași mobilitate ca pedalatul în gol, adică orice limbă poate fi învățată. Apoi, posibilităţile pe care vocabularul unei limbi le oferă sunt aproape nelimitate. Aproape. Deși semantica tinde spre incomunicabil, cuvintele se vor încăpățâna mereu să aproximeze – încărcate fiind cu tensiunea asta perpetuă a nerostitului. Dar nu e genul de aproximare dictată de sărăcie, e mai degrabă vorba de o mediere, de o intercesiune a cuvintelor către și de la inexprimabil. Asta ar fi ordonata. Să ne mirăm împreună de abscisă:
În jurul cărui lucru se răsucesc cuvintele? E o învârtire în vecinătatea experienţei, de bună seamă. Realitatea experiată se cere mereu povestită. De aici încolo rolul vocabularului oricărei limbi este investit cu puterea de a metaforiza – promisiunea cea mai cinstită a înțelegerii. Care putere este una magică. Şi zic asta fără să mă tem de accepţia copilărească pe care gândirea magică a preluat-o astăzi pe neîntrebate și pe nedrept.
Nu facem altceva decât să povestim ce ni se întâmplă. Obişnuim să numim asta a ne comunica pe noi înşine.
Produsul cartezian dintre limbaj și indicibil e preluat prin repetiţie de psihologi, filosofi, teologi, poeţi, etc. Rostirea e organică prin faptul că metafora e vie înăuntrul oricărui concept exprimat şi a oricărei noţiuni pasibile de verbalizare. Metafora e conţinutul limbajului, referinţa semanticii. Substanța (magică) a metaforei se scurge în cuvinte şi emană, menține sau transfigurează realităţile.
Cred că accesul la metaforă necesită preliminarul unei linişti arhetipale, unui statu quo ante verba.
Ca să nu fie vorba de conflict, o să prefer în schimb câteva cuvinte despre luptă. A fi conflictual înseamnă a percepe eronat. A lupta înseamnă a ținti spre o semnificație. Întrebarea, deci, ”pentru ce ești dispus să lupți?” mi se pare mai potrivită decât oricare alta dacă e să vorbim despre împlinire (dacă acceptăm că suntem fundamental incompleți). Pentru a lupta e necesar să avem o minte antrenată. Pentru a desfășura conflicte sunt suficiente viscerele. Împărăția Cerurilor se ia cu asalt. Spiritelor de esență tare le e mai apropiată lupta, pentru că numai ea schimbă intenția în faptă, deci e soră geamănă voinței - din aceeași Rațiune fiind născute. Văd aici două elemente ajutătoare (sabia și teaca): credința și simțul realității.
Credința e o subtilitate a renunțării la sine. Dar să trăiești cu impresia că ai credință statornică în timp ce încă mai ai nevoie de justificări și compromisuri e apăsător, ipocrit, nedemn.
Dar nu mai grav decât atunci când îți trăiești viața ca și cum ai fi un personaj dintr-un film care se desfășoară în capul tău. Nu e vorba de nicio patologie, sunt destui dintre semenii noștri cotidieni cu destinele lor contractate fără negociere cei care-s captivi într-un rol iluzoriu. Să fii real nu e odihnitor. Puterea nu vine din mediocritate, ci din mediere.
e un loc în august când
nu mai e nevoie să știi că aștepți, când
se deznoadă conturul lucrurilor și umbra din ele iese încet. mintea e goală, e o carte uitată în tren. dar încă nu e liniște. se mai aud, înfundat, secundele trecând prin fața ferestrei.
Inteligență și credință.
Credința e un sistem de referință - poate fi ”nordul” sufletului dezorientat. Dar ca orice sistem de referință, nu admite corecturi decât în funcție de o sursă exterioară sistemului. Astfel rolul inteligenței e capital. Credința fără inteligență e radicalism sec, o catacombă primitivă și igrasioasă. Inteligența fără credință supraviețuiește, dar în stare de ebrietate.
....
Mă întâlnesc des cu o situație: oameni neconsolați care își duc sinele la culcare, acoperindu-l tandru cu uitarea. După care, atenți să nu facă vreun zgomot, ies în puterea nopții rătăcind pe coclauri unde-i latră câinii și îi mușcă frigul, unde își trăiesc viața ca un vis obscur. Îmi spunea un sihastru cu cap de cerb că aceștia sunt ”fără asemănare”. Adică nu au semeni alături. Și lipsiți de putința de a-și găsi asemănarea, de a se reflecta, se lasă absorbiți de gravitația periferiei.
....
Știm și noi că e un ceas al nopții când soarele e atât de îndepărtat încât pare să nu mai fie deloc. Ceasul ăsta e mai greu decât viața.
Situații de acces.
Deseori empatia poate fi înțeleasă ca un acces la sufletul celuilalt.
Ceea ce nu se întâmplă, nimeni nu știe clar de ce, și în cazul minților. Mintea altuia nu poate fi accesată, fiind constant fugitivă. Mintea pare un proces, nu un dat, cum e sufletul.
Când spun suflet, vorbesc despre acel rest insondabil, aproape apofatic, fundal insolubil al vieții interioare.
După un fragment de discuție despre maenadism și Dionysos-ul nietzschean am avut toată seara senzația unui lapsus. Memoria mecanică mai trebuie unsă, nenicule. Mi-am adus aminte abia în metrou, referința fugară era cartea lui Kerényi.
Cu ocazia asta am vizitat o idee veche și dragă: diferența dintre ”zoe” și ”bios”. Tot viață, dar ce viață... ”Zoe” rămâne într-un general nedeterminat, în vreme ce ”bios” ar fi conturul particular(izator). Zice-se că de aceea spunem ”biografie” și nu ”zoografie”. Dar relația prin contrast e măsura: ”thanatos” e ceva opus lui ”zoe” în mod decisiv. Definiția lui ”zoe” ca ”chronos tou einai” face din viață (”zoe”) un continuum care se decupează în vieți (”bios”). Timpul sufletului (ca la Plotin) sau fenomenologicul ”timp existențial” e ”zoe”. În acest ”zoe”, spune Plotin, trecem de la un ”bios” la altul. Care e legătura cu zeul Dionysos? Păi vitalismul dionisiac are de a face cu ”zoe”, iar maenadismul e trecerea entuziastă de la ”bios” la ”zoe”, adică fix acolo unde moartea nu ajunge, doar stă în prag și se strâmbă infantil. Urâțenia thanatică înhață particularitatea, ”bios”-ul. Unchiașul Dionysos ne ferește de așa ceva.