06/12/2018

afluențe 09


Plouă. Un necunoscut trece repede pe lângă mine. În câteva zeci de pași trăsăturile i se dispersează. Încă puțin și silueta îi va fi o linie subțire și întunecată. Apa o va șterge complet, nu voi ști cine a fost, dacă îl voi revedea nu îl voi recunoaște. Atât rămâne: un indicator pentru solubilitatea memoriei. Ne străduim să adunăm amintiri despre noi, asta suntem în final – o colecție de amintiri. Timpul macerează memoria. Rămâne ceva din foamea și mânia care te-au făcut să pornești la drum? Rămâne ceva din durerea care te-a învățat să vorbești, nu doar să înșiri cuvinte? Rămâne ceva din vulnerabilitatea peste care ai împrumutat putere?
aveam o vecină atât de bătrână, sigur avea peste 100 de ani. când eram copil îmi povestea întâmplări din primul război mondial. stâtea în fața blocului pe o bancă și privea în gol. sau în plin, nu știu. sau în amândouă, pentru mine nu conta atunci, nu știam prea bine nici dacă era dimineață sau seară.
într-o zi mi-a cerut s-o țin de mână ca să urce scările.
avea pielea tare și brăzdată ca o scoarță de copac. mirosea a frunze strivite între degete - viu și mort în același timp.
Platon sugerează undeva că există o asemănare între sufletul cosmosului și sufletul uman. Iar această asemănare transferă din macro- în micro- un fel de întemeiere a cunoașterii. În plus, această întemeiere în asemănare orientează toată viața morală a individului etc etc
E ca și cum am spune că legătura dintre sufletul nostru și univers e atât de strânsă încât ce cunoaște cosmosul și ce cunoaștem noi e totuna.
Condiția umană.
Ne delegăm întotdeauna tot ce e mai valoros și fundamental. Libertatea - comunității, reflecția - filosofilor, suferința - sfinților, neliniștea - poeților etc. De parcă niciodată nu suntem pregătiți să fim ceea ce suntem. Asta de partea noastră. Dar de partea celor cărora li se înmânează mandatul, nu sunt ei cei mai însingurați dintre oameni? Nu sunt ei cei cărora le pândește abisul în orice ungher de suflet? Starea fericitei întristări - care nu e nici răsplată, nici chin, care nu e nici compensație, nici pedeapsă - asta e partea lor - un ceva mirabil și inadmisibil în același timp.
Ca exemplu de generozitate avem cerul.
Își distribuie albastrul în toate lucrurile de sub el fără să se consume. Iar dacă am căuta albastrul acesta în lucrurile de aici, ar fi o excepție să-l găsim. Cerul preferă să se ascundă când coboară, lăsând oricârui fapt propria nuanță. Întruparea albastrului are în ea un număr de mister cu care am putea să ne măsurăm elongația inimii - de la noi către lume.
”Flori naturale” într-un
oraș prea aglomerat, pe o stradă prea strâmtă, într-un magazin prea mic, când ne-am obișnuit cu buchete de plastic. În cazul ăsta, să fii florar nu e o ocupație, e un fel de a fi singur. Acum, ca într-un exercițiu de clasă primară, să înlocuim ”flori” cu ”gesturi”, cu ”plecări”, cu ”rămâneri”, cu ce vreți. Orice expresie ar rezulta, ar avea în ea tensiunea dintre dorință și plăcere. Cei care locuiesc în furnicarul orașului nu pot avea nici măcar un singur gând în care să nu apară neliniștea. Abia asta transformă tensiunea din aspirație în ceva insuportabil.
Am visat că
certitudinea și credința nu erau același lucru. Fiecare umbla desculță, amândouă pe același drum. Dar una se uita în soare și cealaltă pe pământ. Certitudinea se îngusta, se făcea galbenă ca ceara, numai piele și os, șușotea mereu ”și a fost o noapte, apoi s-a făcut o zi, și a fost o noapte apoi s-a făcut o zi”. Credința se lărgea de fiecare dată când voiam s-o țin de mână. Mâna ei se făcea mai mare decât mine și decât tine la un loc și ne potolea tremuratul. Ea ne dădea ”bună dimineață” și nu-mi aminteam noaptea de dinainte. M-am trezit și nu mai era niciuna, nici alta.
Cred că o definiție acceptabilă a procesului de autoanaliză ar trebui să ia în considerare regresia către prezență.
Explic în 2 vorbe:
Copilul care nu are încă acces la discurs trăiește într-un față către față cu imaginea. Dar nu compensatoriu, ci pentru că percepând altfel succesivitatea nu are cum să stocheze realitate de discurs prin memorizare mecanică. Adică memoria copilului este și act de prezență în același timp. Inocentul nu are decât prezentul. El proiectează sau retrasează în mod magic.
Ce se pierde când se câștigă vocabular (discurs) este tocmai posibilitatea de prezență, îndepărtarea de imagine. Autoanaliza ar putea fi confirmată ca o încercare de reîntoarcere, de regresie pozitivă la un imago-status al prezenței efective în ”a fi”.