07/12/2018

afluențe 10


Când suntem în stare de inconștiență nu știm că suntem inconștienți. Problema apare atunci când unii oameni nu-și dau seama că sunt conștienți chiar atunci când sunt conștienți. Treaba asta pare sursa a nenumărate confuzii.
Vulnerabilitatea.
Ne percepem pe noi înșine ca ființe autonome. Există această noțiune complexă de ”subiect autonom” cu referire la om. Unii zic că se întâmplă de când cu modernitatea. N-aș băga mâna în foc.. Stoicii, de exemplu, au susținut ideea autonomiei etice a omului cu mult înaintea modernilor. Științele sociale (și nu numai) se articulează în jurul omului văzut ca ființă rațională. Teoriile morale converg spre acest lucru, antropologia, psihologia etc. Bun, dar omul nu e exclusiv rațional. Ba chiar sunt destule argumente că nici nu ar tinde natural spre asta. E nevoie de vulnerabilitate ca de un instrument critic. Vulnerabilitatea defocalizează relațiile, modalitățile. Omul e fundamental fragil, să recunoaștem. Și îi trebuie, probabil, o perspectivă cu accentele deplasate de pe raționalitate/competitivitate pe vulnerabilitate/acceptare. E realist să ne mai diluăm din autonomie ca preț pentru înțelegerea propriilor intensități.
În mistica otomană e de căutat un anumit mistic: Kaygusuz Abdal pe numele lui. Kaygusuz a fost un derviș, un mistic rătăcitor îmbrăcat în piei de animale și cu cercei grei de argint în urechi. A murit la Cairo prin secolul 14, nu se știe exact când și cum. Dar are un mormânt foarte vizitat pe dealul Muqattam, unde sunt îngropați mulți sfinți sufi. Kaygusuz a scris poezii. Destul de multe și compuse într-un limbaj cifrat, poemele mistice ale lui Kaygusuz sunt caraghioase și paradoxale la prima lectură. Multe vise istorisite detaliat în care dervișul nostru consumă platouri nenumărate cu halva, sarmale și baclavale, preparate și servite de Allah însuși. Ba într-unul dintre poeme, Kaygusuz povestește cum se chinuie să gătească chiar el un gâscan dolofan, operațiune care îi consumă 40 de zile încheiate. Sigur că toate visele astea hedonist-gastronomice trebuie citite într-o cheie mistică. Ce mi s-a părut remarcabil a fost stilul, adică împachetarea asta parodico-absurdă a unui parcurs teofanic foarte profund într-un limbaj de multe ori clovnăresc sau lipsit de reverență fariseică. Sfinții știu cel mai bine, nu-i așa?
Eram încă un copil, aveam vreo 7 ani, când am pus niște întrebări.
La care am primit răspuns după 25 de ani.
Cam așa merge treaba.. ..Adică îmi ia două secunde să spun o propoziție și apoi alerg ani buni după punctul de la final. De altfel punctul ăla e cel mai greu de găsit.
”ludic” este anagrama lui ”lucid”
și nu cred că-i tocmai întâmplător. amintiți-vă că în prologul dialogului platonician ”Timaios”, pythagoreul din Locri propune un ”eikos logos”, un așa-zis ”discurs plauzibil”. după care urmează întreg vertijul cu făurirea kosmosului de către demiurg conform modelului inefabil al Ființei, apoi alcătuirea omului ca făptură failibilă, sortită echilibrului pe care greu îl poate dobândi, etc, etc.
e totul un ”joc” în discursul lui Timaios, dar unul lucid. cum altfel să poți vorbi despre tot, despre orice, despre părți, despre întreg, despre zei și despre oameni? în joc, firește, în ghicitură, în ”ca și cum”, ludic. însă lucid. abia acum înțeleg (cât de cât) gradul de rudenie foarte apropiat dintre ”a fi în lume” și ”a visa lumea”.
E un anumit moment, fondator, pentru restul zilelor care vor urma. Și parcă întotdeauna e o căutare deznădăjduită. O chircire în propria singurătate, care o face de neînțeles. O crispare în starea intensă de neajungere pe care ți-o dă faptul de a fi bun, dar lipsit de credință. Și nu-i necredință, ci lipsă de încredințare, când nu mai auzi odată chemarea deși auzul e atât de ascuțit încât străpunge cerul. Însă tăcerea e mai puternică atunci decât orice viteză a lumii. O așteptare disperată, cu sufletul ghemuit în gât și pleoape strânse, cu spaimă în loc de inimă. E un moment unic, întemeietor pentru celelalte bucurii pentru care vei lupta tensionat, ascetic. Fructe cu sâmburi amari, cu suc de ambrozie și nectar din care vei mușca cu poftă vie chiar și în somn.
orice percepție a sublimului
e plauzibil o condiție corespondentă a experienței sacrului. iar reflectarea imediată a sacrului trebuie inclusă printre experiențele originare ale omului.
sacrul prin exogeneză are abundent de a face cu sublimul. liniile mari ale situării în cosmos - cerul, pământul, muntele, pădurea, oceanul, deșertul, etc) - generează trăiri contradictorii azi: strivire/înălțare, copleșire/deschidere, intimitate/dezintegrare. dar posibil indistincte într-o copilărie a umanității incapabilă de disjuncții.
sacrul văzut ca separat, diferit calitativ, însă în absența conceptului de superioritate, ca un fel de organicitate paralelă, un ”dincolo” fără ”deasupra”, un ”lângă” fără ”sus”.
De fiecare dată când mă întorc în timp, încercând să-mi amintesc primul gând pe care l-am gândit vreodată, mi se pune pe umeri un fel de siguranță liniștitoare: sunt convins că primul meu gând a fost ceva de felul unei mirări prelungi. De atunci, probabil, își caută drumul către enunț, de vreme ce regăsesc filonul ei de fiecare dată când îmi decojesc o simțire sau deșir un vis. N-am ajuns încă la propoziție, n-am ajuns încă la formulă.
De aceea..
Nu am nimic important de scris, nicio moștenire mai acătări de lăsat. Deocamdată vorbesc mult, foarte mult, pe oriunde sunt chemat. Vorbesc și nechemat, vorbesc cu oricine, oricând, despre aproape orice. Am răbdare și sunt curios - virtuțile începătorului. E bine. Totul e bine. Nu doar pare, chiar este. M-am convins de asta cu multă vreme în urmă, înainte ca centrul orașului meu să se scufunde încet, ca o insulă de nămol înfierbântat, ca un plaur în derivă. Despre asta vorbesc - despre cum să învățăm mai ușor înotul. Sau cățărarea. Sau e totuna.
acel moment când
pentru că e primăvară faci curat prin sertare și găsești instrumente medicale vechi și foi îngălbenite de observație clinică pe care zei ancestrali precum fericita întristare și bucuria nemișcată ți le-au strecurat cândva printre cusăturile minții în speranța că știi să citești dar tu de fapt ai uitat toate semnele și acum ți le aduci brusc aminte doar pentru că niște vrăbii rîd în hohote ascuțite gâdilându-se de scoarța salcâmului tânăr de la fereastră