08/12/2018

afluențe 11


Pelerinajul la Delphi mi-a fost de mare folos. Nu detaliez aici, nu e locul cel mai potrivit.
Până la urmă n-a fost atât despre Apollo, cu zeul am o relație nezdruncinată încă din adolescență, cât a fost o deschidere spre istorie, spre valurile în care mie nu mi-a plăcut niciodată să mă scald. Din imediata apropiere a luminii, valurile astea se văd întunecoase. Dar nu e o relație contrastantă neapărat. Diafragma dintre planuri e transparentă. Raportul de transcendență e ancora filosofilor. Însă în mythos, istoria și veșnicia se întrepătrund. Vibrează armonic lira zeului, dar zbârnâie temut și arcul său.
jumătate om
jumătate cosmos
deci un fel de
animal divin
-telegramă-
spectacol de teatru. mă duc. prima dată după mulți ani. piesa bună, o și citisem înainte. se sting luminile, cortina se ridică, ceva muzică, lumini albastre. apar actorii: ea și el. dialoguri, acte, banal. un reflector filează apoi cade undeva, în marginea scenei. se aude un pocnet scurt. cei doi actori se opresc o secundă. totul e în regulă. își reiau jocul. e o poveste de dragoste. previzibil gelozie. el ridică tonul. țipă, se frământă, e trădat, îi dă o palmă. poate nu era în scenariu. sigur nu era, citisem piesa înainte. se opresc o secundă. totul e în regulă, își reiau jocul. el are remușcări, își cere iertare, ea plânge, îl iartă. nu era în scenariu, citisem piesa înainte. nu se opresc. nici măcar o secundă. cei doi se îmbrățișează, se căsătoresc, fac doi copii, copiii cresc. acum sunt mari, la casele lor. cei doi stau pe șezlonguri, ea e foarte bolnavă, tușește. moare. el e singur, copiii nu-l prea vizitează. are părul alb, vederea slabă, mănâncă rar și prost. moare. copiii se ceartă pe moștenire. cortina nu mai cade, a durat mai mult decât credeam. au rămas foarte puțini spectatori, suntem vreo 2 sau 3. în fine, plecăm, nu se mai întâmplă nimic. ies din teatru și merg spre Cișmigiu. mă opresc la semafor, aștept să se facă verde. lângă un copac văd o cutie de carton. ah, mă gândesc, o iau, să pun în ea niște haine pe care nu le mai port, să le dau cuiva. în cutie doarme un om fără casă. îl trezesc cu mișcările mele, n-aș fi vrut. scuze, zic, scuze, v-am deranjat. mă lovește cu o pocnitură scurtă. mă opresc o secundă. parcă nu era în scenariu, îmi spun. bine c-ai venit, zice omul, că de mai întârziai m-aș fi prăpădit și eu. în continuare stau locului, nu-mi vine să cred, îmi vine să rîd. cortina.
viața ca un timp ca o sevă.
trece, rămân așchiile, fibrele - lemn de foc.
dar numai dacă privirea
e neputincios suspendată
între lume și / propriul suflet.
de foame
am mâncat trandafiri din grădina blocului
aveau petale amare dar parfumul ștergea
gustul greu.
nu mi-a fost bine, am leșinat în fața liftului, m-am trezit
la spital. ”mă copile” îmi zicea o doctoriță,
era mare și albă ca maica domnului.
măicuță, am visat, i-am zis, o mie de vise deodată.
”te mai doare burta?”
”nu, nu”, i-am răspuns
și mă gândeam numai la visele acelea
și la cum să le povestesc
și la voi.
Părintele Inochentie de la Schitul Curbata avea
grijă de vulpile și urșii care veneau înfometați la poalele muntelui. Le dădea să mănânce, îi mângâia pe spinările aspre, le vorbea îndulcit și fără vină. Era el însuși masiv și păros ca o hiară veche de zile, bătut de vânturi și de arșiță căci trăise în codrii muntelui din dor de pustie. L-am cunoscut și eu într-un an, într-o vară, când am ajuns la Curbata rătăcind traseul dintre Rodna și Bistrița Veche. Mi-a dat cafea fierbinte și apă rece, am vorbit despre tot și despre nimic, așa cum au talentul numai sihaștrii să coasă vorbe faine din silabisiri mai vechi. Acum vreo 3 ani am vrut să-l revăd dar n-am mai fost chip. Am aflat uluit de la starețul Talasie că părintele fusese înghițit de un urs bătrân cu tot cu bocanci și potcap. Nimic n-a mai rămas din el, a dispărut pe de-a-ntregul în borta ursului. Nu știm, așadar, dacă Inochentie s-a făcut urs sau ursul s-a făcut Inochentie. Dar putem să întrebăm.
am visat că
mergeam pe un drum prăfuit de câmpie. nu era nimeni în jur. departe se vedea o pădure, mă gândeam să ajung acolo pentru puțină umbră, voiam să mă și odihnesc un pic.
soarele ardea din toate părțile, mă topeam, simțeam că pierd drumul. și numai ce a apărut de nu știu unde o caleașcă veche și hodorogită cu doi cai înhămați - unul sur și unul gălbior. se oprește puțin mai în față, ajung în dreptul ei, o ușă scârțâie, o scăriță se coboară și-s invitat înăuntru.
pun piciorul în scară și mă introduc cu multe mulțumiri. de îndată ce mă așez pe-un loc, mă și trezesc brusc din somn.
aici e un soare foarte luminos. stau în conștiență ca într-o caleașcă veche.
”Amplifică esențialul, lasă evidentul în vaguitate”
Strategie à la Van Gogh. Merge lin dacă am disponibilitate. Dar de unde așa o libertate de acțiune? Temeinicia o dă viața ca artă, pentru că nu cred de loc în viața ca o pradă și nici ca o paradă. Uite, rugăciunea copiilor - inocență în act. Ca să nu fie toate în deoființa imitației, e credința cea care eliberează. Candoarea în potență, sacra naivitate a știutorului. Ciripit, foșnet, zumzăit
ca tot atâtea radieri constructive. Premisa majoră e să învăț cuvinte ca să știu când să tac. Termenul mediu, viața, e distribuit(ă) în orice posibil enunț. Premisa minoră e că sunt doar dacă vreau să fiu. Din concluzie scoatem moartea - cea mai ridicolă dintre spaime.