09/12/2018

afluențe 12


am visat un cerb care plângea cu lacrimi de aur m-am apropiat să-l mângâi tare milă îmi era am pus mâna dreaptă pe capul lui iar el mi-a prins mâna între dinți a mușcat a fugit ce coșmar diafan am rămas fără mâna dreaptă în adâncul pădurii dar nu-mi curgea sânge venele deschise cântau ca niște flaute mici
fărâme pentru erminia zbuciumului -
apocaliptic (adică descoperitor), îngerul transmite în creație Logosul prin ecourile buciumului. privind cealaltă față a lumii, mesagerul transcendenței are un minus de voință, el e doar purtătorul ecourilor unui rost rostit singular la Începuturi. de la unitatea dintâi către multiplicitatea vremurilor de pe urmă pe care fără (po)veste le trăim - parusia, deja prezența - așa se aude Tăcerea plăsmuitoare de-a lungul cuvintelor. nu-i auzim trimisului buciumul, nu pentru că avem o minte surdă, ci pentru că sunetul, vibrația originară a Logosului nu are familiaritate, nu are ”oikeiosis” cu nimic interpretabil în game pământești. e muzica din mitul lui Er, e coregrafia celestă din cartea lambda a Metafizicii. tensiunea indicibilă de dinaintea creației cu icoană directă în liniștea suverană de dinainte unei furtuni. șamd șamd
Sf. Augustin, ”Confesiuni”, cartea a Xa -
lui Augustin îi place muzica. inițial gândurile lui sunt într-o oarecare contradicție despre subiectul ăsta. plăcerile auzului merită condamnate, ca unele care ridică senzația deasupra rațiunii. dar la două fraze mai încolo admite fără nicio rezervă o anume ”occulta familiaritate”, o corespondență tainică aptă să stimuleze evlavia, ardența credinței. această familiaritate misterioasă dintre suflet și muzică este cordialitate, adică o lucrare a inimii [cor, cordis, cordialis]. în cartea a Xa vorbește mult despre memorie, despre substanțialitatea sufletului uman în relație cu memoria. acum să unim punctele: memorie-inimă-suflet-om-muzică-Dumnezeu. - afară plouă.
ghicitoare bizantină
.
- La mănăstirea Adânca din Argeș am întâlnit acum mulți ani un călugăr tânăr care mi-a fost recomandat ca iconar cu un talent aparte. Am vrut și eu să-i văd lucrarea, i-am zis că-s un admirator al artei icoanei și i-am cerut să-mi arate câte ceva din meșteșugul său. Era ceva aparte, într-adevăr.
Balaurul era supradimensionat și ultradetaliat în comparație cu Sf. Gheorghe, care rămăsese aproape ca o umbră gălbuie, stilizată. M-am mirat, i-am și spus câte ceva dar mi-a zâmbit calm și atât. La icoana Sf. Macarie, leul era grozav, ridicat în două picioare, de trei ori mai mare decât bietul Macarie. Am fost uimit de asemenea viziune dar am tăcut. La ispitirile Sf. Antonie cel Mare nu-l mai vedeam aproape deloc pe sfântul din pustie, era pictat miniatural în marginea unei priveliști înspăimântătoare cu bestii fantasmagorice și alți demoni. Tot astfel și pentru icoana Sf. Mamas, a Sf. Ignatie, a Sf. Teodor... Mă răvășa toată erminia asta cu bestiarii înfiorătoare. ”De ce așa?” l-am întrebat, ”de ce sunt sfinții atât de mici, de slabi, de fără apărare?” Mi-a răspuns călugărul: ”Dar e exact invers”. –
Nici nu era departe de bloc, mai jos pe bulevard, bătrânul pe care îl văzusem și azi dimineață - cea mai tristă față, cei mai vii ochi. Aceeași căciulă îmbâcsită, același pardesiu slinos, l-am recunoscut imediat. Zăcea întins pe trotuar, pe lângă gardul de sârmă verde. Poate căzuse, dar nu părea. Poate adormise, dar nu credeam. Murise și asta era, murise cu o bucată de pâine în mâna stângă. ”A expirat boschetaru'”, am auzit din spate un hăhăit. Am întors capul cu nervi cu tot, cretinul era prea departe ca să-l ajungă scuipatul. Mi-am descleștat pumnii în chiar secunda aceea - niște vrăbii ciuguleau din pâinea bătrânului. Iar el parcă zâmbea, hrănindu-le cu mână înnegrită.
gesturi mici, acte, rictusuri repetate mecanic, ticuri, deprinderi compulsive. în spectru larg: de la felul în care mâncăm sau stăm pe scaun până la modul în care ne desfășurăm zilele sau ne urmărim cariera etc. marcați de tehnică, devenim mașini. pentru orice lucru există rețete, planuri, suite de operații, programe, expuneri metodice.
primul efect al stării de fapt este slăbirea unei capacități esențiale: conștientizarea, luciditatea, starea de claritate.
deautomatizarea devine o posibilitate dezirabilă. dar cum? prin devianță? prin ”a fi paralel cu”? e nevoie de o ”normă secundară”, de un factor de trezire, de un ”subînțeles” al realității, de o alienare a alienării.
această ”ostranenie” e un proces de defamiliarizare, o insomnie filosofică, un efect de distanțare. ....etc...șamd....
În subtonul poeziei regăsesc deseori un tip de îndoială metodică. E alura dubitativă, mizanscenă a dezorientării, pentru care numai poeții sunt înzestrați. Știm deja din vremuri paradisiace că e mai folositoare punerea întrebării (corecte) decât ”deținerea” răspunsului, întotdeauna coruptibil. Dar înainte de a ne afla în treaba (i.e. în situația) din afara noastră, adică anterior în-trebării, avem conștiința îndoielii ca unic propulsor. Nu insist asupra deosebirilor dintre îndoială și necunoaștere în cazul ăsta.
Pentru că e week-end și îmi permit să gândesc în divagații, altă distincție mi-a atras atenția acum: nostalgia reparativă & nostalgia reflexivă. Prima pune accent pe ”nostos”, a doua subliniază ”algia”. Nostos este acea întoarcere acasă, unde ”acasă” merită majusculă, dar nu știm precis când să distribuim majuscula. Am avea nevoie de o viziune trans-istorică pentru asta. Deci tot la poeți apelăm, dar nu cred că la cei de acum. Nostalgia reparativă e, să presupunem, senzația de înrădăcinare continuă în solul unui adevăr nestrămutat. În cealaltă parte, nostalgia refexivă e durerea surdă din subsolul oaselor în vremea ploilor istoricității. E reumatismul metafizic al ingratitudinii de a fi în lume. În fine, fără emfază, e a-ți căuta locul în această lume.
Regretul de a nu fi găsit acest loc nu trebuie confundat cu nostalgia. Ori tocmai asta se întâmplă. Cu nostalgia reflexivă parcă am fi în prag, ar fi ca și cum am cunoaște limita lumii ăsteia dar în abruptul capului n-am vrea să renunțăm la ea.
etc șamd